Kinesiologia si Boala

Implicarea kinetologiei în toate aspectele activităţilor fizice umane des¬crise mai sus se realizează alături sau independent de alte ştiinţe, discipline sau profesii.

Dintre ştiinţele care studiază şi ele mişcarea, kinetologia se detaşează definitoriu prin elementul esenţial propriu al kinetologiei, boala, element care face din kinetologie în primul rând o specialitate medicală.

Kinetologia abordează boala în întreitul aspect de asistenţă a ei:
1. în perspectiva (probabilitatea) bolii, adică ca asistenţă profilactică de gradele 1 şi 2 (kinetoprofilaxia);
2. în desfăşurarea bolii, adică ca asistenţă terapeutică (kinetoterapia);
3. în evoluţia cronică şi sechelară a bolilor şi traumatismelor adică ca asistenţă de recuperare medicală (kineto de recuperare).

Ca denumire generică în acţiunea de asistenţă medicală se utilizează termenul de „kinetoterapie” pentru toate cele 3 tipuri de „medicini”: medicina profilactică, medicina terapeutică şi medicina recuperatorie (termeni agreaţi de OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii).

Boala, ca element esenţial pentru activitatea kinetoterapeutului, deschide multiple capitole în toate cele 3 componente ale kinetologiei (ca ştiinţă, ca disciplină, ca profesie).

Kinetoterapeutul trebuie să abordeze studiul bolii sub aproape toate aspectele ei:
– factorii de risc, factorii declanşatori şi cei agravanţi;
– mecanismele fiziopatologice care stau la baza semnelor bolii;
– tabloul clinic;
– modalităţile de evoluţie (complicaţii, sechele, căile de vindecare-ame-liorare);
– principiile terapeutice;
– modalităţile de acţiune ale kinetoterapiei asupra bolii (indicaţii, contraindicaţii, incidente posibile).

In multe stări patologice kinetoterapeutul a devenit o prezenţă obligatorie, dacă nu se vrea să se mimeze tratamentul respectivelor boli. Din păcate, trebuie să recunoaştem că există încă o slabă percepţie a acestui adevăr în cadrul unei părţi a corpului medical de la noi. Şi aceasta într-un moment în care direcţiile preocupării medicinei în viitor solicită tot mai mult prezenţa terapiei prin mişcare. Ar fi suficient să amintim aici doar 2 principale direcţii: recuperarea funcţională şi profilaxia. Recuperarea care, în ultimii ani, este adusă până şi la patul bolnavului cu insuficienţă cardiacă acută, sau cu transplant de cord, iar profilaxia care s-a integrat conceptului de „nou stil de viaţă” ce se bazează pe cei 3 piloni esenţiali: mişcarea, alimentaţia şi lupta antistres (aceasta la rândul ei având în mişcare o componentă importantă).

Relaţia între boală şi kinesiologie a creat unele grupări taxonomice ale acesteia din urmă.

Astfel pe baza criteriului „patologie” vorbim despre:
– kinetoterapia în bolile reumatice;
– kinetoterapia în bolile neurologice;
– kinetoterapia în bolile respiratorii;
– kinetoterapia în bolile cardiovasculare;
– kinetoterapia în bolile psihice;
– kinetoterapia în sechelele posttraumatice;
– etc.

Cu referire la „ obiectivele fiziopatologice ” considerăm:
– kinetoterapia de mobilitate articulară (de flexibilitate);
– kinetoterapia de tonifiere musculară (de forţă);
– kinetoterapia de creşterea anduranţei musculare;
– kinetoterapia de coordonare şi echilibru;
– kinetoterapia de antrenare la efort;
– kinetoterapia de relaxare;
– kinetoterapia posturală;
– etc.

Există şi alte criterii pentru clasificarea kinetoterapiei care nu sunt legate de boală direct, ci mai curând de unele situaţii speciale.

Astfel avem:
– kinetoterapia la vârstnici;
– kinetoterapia în pediatrie;
– kinetoterapia copilului şcolar;
– kinetoterapia la gravide;
– kinetoterapia la climax;
– etc.

Sau o clasificare după locul de muncă şi a amenajărilor kinetice, cum ar fi:
– kinetoterapie la sala kineto;
– kinetoterapie la domiciliul pacientului;
– kinetoterapie la patul bolnavului;
– kinetoterapie în aer liber sau parcuri terapeutice;
– kinetoterapie în bazine, căzi (hidrokinetoterapie);
– etc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *