Kinesiologia ca stiinta

Am amintit deja încă de la începutul acestui capitol, în cadrul definiţi­ilor, de acest aspect al kinetologiei.

Ca orice ştiinţă, kinesiologia are legi precise după care se conduce. Sunt legi împrumutate din alte ştiinţe (fiziologie, fizică, biologie etc.) dar având şi propriile ei legi pe care şi le-a creat pe baza aplicării celor de mai sus în contextul activităţii fizice umane. în fond întreaga monografie de faţă nu este decât o expunere a acestor legi.

In general, după cum se ştie, ştiinţele au dezvoltat în cadrul lor capi­tole individualizate ca nişte subdiscipline ale ştiinţei-discipline de bază. Astfel fizica şi-a ramificat conţinutul prin studierea separată a mecanicii, electrici­tăţii, energiei nucleare etc. Tot astfel şi kinetologia ca ştiinţă are 3 mari com­ponente (subdiscipline):

A. Biomecanica sau „kinetologia mecanică” este aplicarea
legilor mecanicii la studiul mişcării.

  1. Biomecanica studiază „anatomia aplicată “, adică raporturile între structură şi funcţie. în acest cadru se vor discuta: raportul între forma unei articulaţii şi tipul ei de mişcare, între geometria muşchiului şi forţa lui, între structura coloanei şi gradul ei de mişcare, între aspectul părţii proxi-male a femurului şi presiunile exercitate etc. în acelaşi timp, se analizează şi impactul anormalităţilor structurale, înnăscute sau dobândite, asupra mişcării (activităţii fizice).
  2. Biomecanica înseamnă şi analiza fizică a mişcării, apli­carea legilor fizice ale mişcării la activitatea fizică a omului. In acest cadru, se va discuta despre: frecare, inerţie, rezistenţe, acceleraţie, velocitate, pârghii etc. Şi de asemenea analizează implicaţiile abaterilor de la aceste legi ale mişcărilor patologice.

B. Fiziologia exerciţiilor este cea de-a doua subdisciplină a kinetolo-
giei ştiinţifice reprezentând aplicarea legilor fiziologiei la studiul mişcării
umane. în cadrul acestei componente a kinetologiei teoretice se expun:

–     răspunsurile funcţionale imediate şi adaptările în timp la activitatea fizică a aparatelor şi sistemelor organismului (cardiovascular, respirator, meta­bolic, endocrin, sânge, termoreglare etc);

–     modalitatea în care se realizează şi se consumă „energia” în activi­tatea fizică;

–     limitele performanţei fizice şi ce reprezintă oboseala;

–     răspunsurile organismului la stresul fizic;

–     nivelul de fitness;

–     etc.

Anormalităţile proceselor fiziologice de mai sus reprezintă probleme de preocupare ale kinetologiei medicale căci pe aceste mecanisme fiziopatologi-ce îşi bazează programul de intervenţie componenta practică a acestei ştiinţe.

C. Comportamentul psihomotor, a 3-a subdisciplină, are ca material
de studiu rolul şi mecanismele SNC în procesele de comandă şi execuţie a
mişcărilor voluntare.

în această subdisciplină intră probleme ca:

–     modul de elaborare a necesităţii şi comenzii unei mişcări;

–     transmiterea acestei comenzi spre aparatul efector;

–     continua ajustare a parametrilor unei activităţi fizice (feedback-urile);

–    modul de formare a abilităţilor, a echilibrului şi stabilităţii;

–    etc.

Tot această subdisciplină a kinesiologiei se preocupă şi de implicaţiile anormalităţilor neurologice sau/şi psihice asupra proceselor de comandă şi execuţie ale activităţilor fizice.

Iată, aşadar, „dimensiunile” kinetologiei ştiinţifice care îşi integrează noţiuni de bază ale ştiinţelor fizice, biologice şi medicale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *