Cadrul Kinesiologiei

Kinetologia sau kinesiologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „ştiinţa sau studiul mişcării”, căci „kinein” = mişcare, iar „logos” = a studia, a vorbi despre.

Pentru a încadra kinesiologia mai corect într-o definiţie ar trebui să spunem că este „ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care  participăla   aceste mişcări”.

Desigur că în această definiţie poate intra şi studiul deplasării amoebei sau miriapodului ca şi a păsărilor sau omului. Evident că prin kinetolo­gie noi o vom înţelege numai pe cea referitoare la om şi numită „kinetolo­gie medicală”.

Ar trebui poate să atragem atenţia că în logica taxonomică de mai sus ar fi necesar să clasificăm mai întâi „kinetologia umană” şi ca o componentă a acesteia să vorbim de cea „medicală” deoarece teoretic putem accepta şi o „kinetologie nemedicală”. Nu este însă nevoie de o astfel de abordare căci kinetologia medicală preia tot ce s-ar putea spune într-un ca­pitol intitulat „kinetologie umană”*. De altfel, definiţia kinetologiei medicale este: „studiul structurilor şi mecanismelor neuromuscu-lare şi articulare care asigură omului activităţi mo­trice normale, înregistrând, analizând şi corectând me­canismele deficitare”.

Partea întâi a acestei definiţii acoperă după cum se vede întreaga problematică generală (medicală şi nemedicală) a kinetologiei umane în timp ce în partea a doua a definiţiei aspectul medical devine evident. Şi mai devin evidente şi componentele kinetoterapiei.

Aspectul ştiinţific, teoretic al kinesiologiei apare din prima parte a definiţiei „studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculo-articulare” ale mişcării.

Tot din definiţie am văzut că kinetologia „înregistrează şi analizează” mecanismele deficitare ale mişcării. Altfel spus, a 2-a componentă a kinesio­logiei este „Evaluarea” – capitol considerat esenţial nu numai pentru inventarierea perturbărilor mişcării, ci şi pentru crearea programelor practice kinetice (vezi capitolul „Evaluare”).

In sfârşit, definiţia precizează rolul kinetoterapiei în „corectarea” mecanismelor deficitare ale mişcării. Este componenta practică, tera­peutică (kinetoterapia),   sau „arta” acestei ştiinţe numită kinesiologie.

Stricto sensum, kinesiologia are în studiu aparatul locomotor sau apara­tul mioartrokinetic sau mai corect neuro-mio-artro-kinetic.

Largo-sensum, kinetologiei îi revine însă şi sarcina de a studia şi modul în care activitatea acestui aparat influenţează celelalte aparate şi sisteme (mai ales cel cardiovascular, respirator, metabolic şi neuropsihic) precum şi modul în care aceste sisteme îşi exercită influenţa asupra aparatului neuromioarto-kinetic.

Şi încă nu am atins graniţele kinetologiei căci mai intervine un factor esenţial: „mediul” în care organismul se mişcă. în 1985, Higgins, parafrazându-l pe Aristotel, marele filosof al Antichităţii, considerat azi ca părintele kinetologiei nu numai pentru că este primul care înţelege acţiunea muşchilor, ci şi pentru că realizează interacţiunea între aceasta şi forţele externe ale mediului; Higgins, deci, stabileşte definitiv această corelare spunând: „miş­carea este inseparabilă de structura care o susţine (care o determină) şi de ambientalul care o defineşte”.

In această monografie există mai multe momente în care se discută şi se demonstrează justeţea acestei afirmaţii.

Ca multe alte ramuri ale cunoaşterii umane, kinetologia are o compo­nentă teoretică, ştiinţifică, şi una practică. Prezenta monografie urmăreşte să expună în primul rând componenta ştiinţifică, teoretică şi doar în subsidiar pe cea practică dar nu în aspectul aplicativ al artei kinetice, ci în explicarea bazelor teoretice ale acestei practici.

Termenul de kinesiologie are azi o triplă circulaţie. Ca ştiinţă, ca dis­ciplină şi ca profesie. Să analizăm pe rând aceste aspecte ale kinetologiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *