Kinesiologia ca disciplină

Ca ramură a cunoaşterii, cum se sublinia ceva mai înainte, kinesiologia a devenit o ramură a învăţământului, a devenit disciplină în secolul al XVII-lea.

In acest secol, „gimnastica” a început să fie învăţată în şcoli ca materie de studiu, în limba ţărilor respective.

Aşa cum s-a putut vedea şi în scurtul istoric expus în această monografie, deşi rădăcinile kinetoterapiei se pierd în timp, de mii de ani, cunoştinţele în domeniul gimnasticii se transmiteau direct de la maestru la elev, sau prin cărţile scrise de unii practicanţi.

Secolul al XVII-lea, introducând gimnastica ca disciplină, a realizat un moment de mare cotitură în istoria kinetologiei. Au apărut manuale, programe şcolare, ore speciale de predare etc. iar treptat, paralel, s-au dezvoltat şi problemele legate de pedagogia şi psihologia învăţării acestei discipline.

Tot kinetologiei ca disciplină îi datorăm introducerea „programelor de lucru” organizate spre obiective kinetice bine definite.
Se poate spune cu precizie că dezvoltarea teoretică şi practică a kinetologiei este datorată contextului acesteia, ca disciplină de învăţământ. Şi azi, dezvoltarea kinetologiei ca ştiinţă, ca practică, dar şi sub raport organizatoric este determinată de poziţia ei ca disciplină.

In SUA, de mai mulţi ani pe acelaşi tărâm al kinetologiei ca disciplină au apărut masterate, doctorate, specializări în domenii deosebit de interesante, cum ar fi în fiziologia exerciţiului, în dezvoltarea motorie, în studiul mersului, în probleme de performanţă (sportivă, acrobatică, balet-dans etc.) (vezi mai departe).

Cu toată această dezvoltare impresionantă a kinetologiei ca disciplină ea nu a depăşit bariera universitară generală medicală. Nu a devenit şi disciplină de studiu în facultăţile de medicină de peste tot.

în ultimii câţiva ani, această problemă a devenit subiect de discuţii în multe universităţi americane. Punctul de plecare îmi permit să-l consider nu numai real, dar şi logic.

Aşa cum se ştie, peste 70% din decese (ca să nu vorbim şi de mor¬biditatea cu handicap) se datorează unui grup de „killeri”, de boli „criminale”, cum sunt considerate: bolile de inimă, cancerul, accidentul vascular cerebral, hipertensiunea, bronhopneumopatia obstructivă cronică, diabetul, osteoporoza (prin complicaţiile ei). La toate acestea, se adaugă încă câteva stări patologice cu mare potenţial de degradare patomorfofuncţională: obezitatea, dislipidemia, depresia şi artropatiile.

Discuţia universitară de care aminteam mai sus pleacă de la o realitate şi anume că pentru toate aceste boli există 2 tipuri de tratamente de bază:
1. medicaţia;
2. kinetoterapia;
la care se poate adăuga în unele situaţii
3. chirurgia, dar urmată obligatoriu de kinetoterapie.
Cu toată această realitate recunoscută, studenţii în medicină urmează timp de 1 an de zile cursurile de farmacologie dar nici o oră de kinetoterapie.

Ceva mai mult, este cunoscut faptul că multe efecte ale exerciţiilor te¬rapeutice nu le regăsim la alte tipuri de tratament.

Să amintim câteva:
– creşterea nivelului de fitness;
– scăderea stresului;
– apariţia senzaţiei „de bine” resimţită numai după kinetoterapie;
– ameliorarea cogniţiei;
– oprirea apariţiei şi evoluţiei sindromului de decondiţionare al bătrânului;
– armonizarea creşterii şi dezvoltării copiilor;
– scăderea sindromului algic;
– etc.

Toate acestea, fără să mai amintim de efectele specifice bine cunoscute ale kinetoterapiei asupra forţei şi anduranţei musculare, asupra flexibilităţii articulare, asupra coordonării şi echilibrului, asupra respiraţiei şi toleranţei la efort etc.

Sursa – Terminologia Educatiei Fizice si Sportului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *